Azi Facebook mi-a arătat această poză de acum 6 ani. Am privit-o și pentru câteva secunde mi-am ținut respirația. Mai privește-o și tu odată.
Cum era viața mea acum 6 ani …..
Acum 6 ani, când a fost făcută această poză, o persoană importantă din compania mea era bully. Trebuia să interacționăm zilnic. Nici măcar nu înțelegeam nivelul de stres la care eram expusă. Înțelegeam însă că nu mi-e bine și că ar trebui să am un plan de back-up și începusem să-mi construiesc un business ca să pot pleca, la un moment dat. Cel puțin asta era varianta oficială din mintea mea.
În fiecare dimineață aveam nevoie de cel puțin o oră și jumătate pentru a mă aduna și a mă simți în stare să înfrunt lumea (a.k.a. să ies din casă).
Căci da, era o înfruntare. O provocare zilnică de a vedea dacă reușesc să duc ziua la bun sfârșit.
Nu contează că psihologul îți spune că nici vorbă de depresie clinică și că de vreme ce ești în stare să funcționezi în societate înseamnă că ești ok. Eu în fiecare dimineață simțeam că mă descompun în milioane de ciobulețe și apoi mă adunam la loc încet și cu grijă, până mă simțeam pregătită să dau ochii cu lumea. Seara când ajungeam acasă abia reușeam să mă prăbușesc pe o canapea sau un fotoliu și să mă retrag într-o carapace unde simțeam că-mi conserv puținul de energie și de putere pe care îl aveam disponibil.
Zâmbeam mult. Poate ca să mă conving pe mine. Încercam să fiu discretă, să nu agresez pe nimeni cu prezența mea. Eram bine să fiu lăsată în pace. Puteai fi în același birou cu mine și să nu vorbesc cu orele. Când însă trebuia să interacționez, sub zâmbetul afișat era multă panică transformată în sarcasm și agresivitate în acțiuni, în comentarii, în gesturi …. Încercam să maschez însă oamenii (te) simt. Și nu înțelegeam atunci că panica mea înăbușită atrage și mai multe ”amenințări”.
Cu câteva luni înainte de poza asta urmasem un curs pe parcursul mai multor săptămâni. Într-o zi o colegă de curs mi-a spus din senin, cu o voce caldă: ”azi te simți mai bine, așa-i?”. Am fost consternată. Nu, nu m-a atins atunci sensibilitatea ei (din păcate), ci m-am mirat că a observat. Eu atunci am înțeles că trebuie să maschez mai bine. Și asta am făcut.
Partenerul meu de atunci se zvârcolea în neputință și îmi spunea mereu că nu-l las să mă ajute. Nu știam și nu puteam ”lăsa” pe nimeni. Păream distantă și stăpână pe mine, însă abia mă ”țineam” în picioare. Simțeam că mă pot dezintegra în orice moment. Singurul meu țel era să trec cu bine și de ziua asta; și de ședința asta; și de raportul ăsta…. Uitasem cum este să te simți altfel. Mă gândeam că ”o să treacă” și-mi făceam de lucru până trece. M-am îngropat în muncă. Mi-am creat proiecte la job și în afara lui – lucram 10-12 ore pe zi, câteodată chiar și în weekend.
Dar zâmbeam frumos la poze. Și primeam complimente online. Și psihologul (și chiar și un psihiatru) spunea că nu este cazul de medicație, pentru că uite, te dai jos din pat și mergi la birou și-ți îndeplinești sarcinile și ai grijă de copil….. Ba chiar psihiatrul mi-a spus să nu mă întorc, că la ușă sunt oameni care chiar au nevoie de tratament, iar eu îi ocup timpul degeaba. (!)
După standardele medicale eram ”în limite normale”.
Mă gândeam atunci (am și întrebat un medic): dacă eu nu sunt rău și mă simt așa, cum se simt cei care chiar sunt rău? Și medicul a zâmbit și mi-a spus: dacă fiecare s-ar gândi la asta, lumea ar arăta cu totul altfel. Mi s-a părut foarte trist.
Aveam migrene. Câteva pe lună. Leșinat la birou, chemat ambulanță… de toate. Cea mai cea dintre toate m-a prins singură acasă, cu copilul. Am descuiat ușa ca să poată intra cineva în caz că leșin, dar stăteam cu grijă să nu iasă copilul din casă. Eu nu mă puteam ridica din pat și nu puteam ține ochii deschiși. Ceva rarisim! Și totuși, am continuat în același ritm. Nu știam ce să fac să-mi fie mai bine.
Mai târziu, în același an, am clacat. O lună nu am fost om și alte 2 am fost semi-om. Diagnosticul oficial: sindrom vertij și irigare defectuoasă a creierului generate de problemele coloanei vertebrale. Toată viața, inteligența și agerimea mentală au fost parte din cine sunt eu. În acea perioadă am putut realiza că nu pot gândi. Dacă nu știți cum vine asta, mai bine. Eu, atunci, m-am îngrozit. Nu puteam menține atenția pe un subiect simplu, mai mult de 5 minute. Vorbeam încet și gândeam și mai încet. Și mă întrebam: cine sunt eu dacă mintea mea nu mai e la fel?
Așa era viața mea acum 6 ani când zâmbeam în poza aceea.
Apoi am ”descoperit” hipnoterapia. Am scăpat de migrene în câteva luni. Apoi am scăpat de durerile de coloană. Apoi, pe rând, de celelalte somatizări. Viața mea s-a relansat. Am descoperit noi direcții și oportunități acolo unde ”parametrii normali” ai medicinei tradiționale m-au lăsat fără soluție.
Scriu acest articol cu lacrimi în ochi. Îmi amintesc prin ce am trecut și îmi dau seama că din afară ”nu se vede”. E mai simplu să răspunzi la sarcasm cu sarcasm, decât să te gândești că acolo este o suferință. Nu trebuie să accepți; trebuie doar să nu întorci agresiunea. Dar suntem oameni și când ne simțim atacați reacționăm mai mult din instinct. Dacă v-ați putea educa puțin instinctul să pună și un dram de compasiune, lumea ar fi foarte diferită. În poze și pe Facebook zâmbim și ne complimentăm reciproc…. depresia nu se vede, de cele mai multe ori. Și până la depresia clinică există atâtea stadii de suferință, care vin îmbrăcate în atâtea și atâtea măști!
Lumea mea s-a schimbat și vreau să te ajut și pe tine să o schimbi pe a ta. Dacă te regăsești într-o parte din povestea mea, scrie-mi. Putem lucra împreună la mai multă liniște în viață.
Viața nu trebuie să fie doar tristețe și suferință. Viața nu trebuie să fie o luptă. Viața nu trebuie să fie un compromis perpetuu. Viața nu trebuie trăită cu mască. Dacă asta simți, scrie-mi. Există o cale mult mai luminoasă. Și eu te pot ajuta să descoperi care este această cale pentru tine.
Și vei avea o altă poză pentru ”după abis” .
Scrie-mi ⇒⇒⇒⇓⇓⇓